Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Peripeţii vechi, învăţături aidoma...

        de Dumitru Ungureanu

De când mă străduiesc să aflu mai multe despre mine ascultând muzică (generic denumită) rock, n-am izbutit să orchestrez într-un text sentimente, gânduri, stări de spirit iscate de cântecele şoptite cu inefabilă tandreţe de Mircea Vintilă. Piesele lui nu sunt atât de complexe încât să impună prin măreţie şi substanţă (iar eu, turtit sub cupola sonoră, să bâjbâi ca o furnică printre pavelele străzii Popa Nan – pe unde hoinăream odinioară fără să-l zăresc pe îndrăgitul trubadur sau pe arhetipalul Dorin Liviu Zaharia, din barba căruia au sărit mulţi epigoni). Legat de contacte sau întâlniri: n-am vorbit niciodată cu Mircea Vintilă, deşi ne-am întretăiat de două-trei ori. Ştiu că a cumpărat o carte de-a mea (eu, fireşte, multe discuri de-ale lui!), posibil să fi şi citit câteva pagini, dar asta nu implică nimic. De neuitat, pentru mine, a rămas prima – să spun aşa – intersectare. A fost în primăvara lui 1976, la Ateneul Tineretului, unde se organizau concerte cu trupe în vogă, prefaţate de inevitabilul recital folk şi urmate de jinduitul program dansant. Zăboveam pe hol, la intrare, nu încăpusem în sala unde n-aveai loc să arunci un ac. Mircea Vintilă a venit cu Nicu Vladimir şi cu alţii, prieteni sau sicofanţi. Văzând poporul păpuşit între pereţii transpiraţi, Mircea s-a lovit cu palma pe frunte şi-a zis: „Pfuai, ce e aici!”. Nu mai ştiu ce a cântat, însă e de bănuit că şi-a regalat admiratoarele (câtă frunză şi iarbă!) cu piese arhicunoscute de pe la Cenaclul Flacăra, unde el era vedetă, iar ele, nelipsite. Trecuse un cincinal de când harul său izbucnise precum florile unui cireş într-o curte bucureşteană închisă de ziduri străvechi. Nu mă omoram după muzica folk, nici după succesele blajinului blond. Piesele lui aveau însă marea calitate de a se lipi de ureche şi de sufletul cui era pe aceeaşi lungime de undă. Cantabilitatea indiscutabilă le făcea uşor de învăţat, versurile bine alese (chiar dacă niţeluş programatic) se pretau la interpretări felurite, ba chiar la parodiere. Fiind coleg în armată cu un bucureştean râzgâiat de superficialitate, nepot al regizorului teatral Mihai Berechet, ne-am distrat adaptând bucolica baladă Mielul la condiţia noastră de „calcani” în Marina Militară. Mai ţin minte primul distih: „Un’-te duci tu, Berechet?/ Să fac şmotru la closet!”. Sunt convins că, fără melodia lui Vintilă, n-am fi reţinut vreodată versificaţia pueril-plângace a lui Adrian Păunescu, poetul care şi-a lăsat amprenta indicibilă în cultura comunistă autohtonă, cu urmări vizibile până azi.

Notorie, asumată cu discernământ, legătura dintre Mircea Vintilă şi Adrian Păunescu merită un studiu de caz, eventual o carte. Revelaţiile demersului vor fi uimitoare pentru cine vrea să cunoasc㠄epoca” istoric revolută, şi folositoare pentru a preîntâmpina o „repetabilă povară”, ca să citez sintagma poetului, de largă valabilitate în context nepolitic. Eu nu sunt capabil de aşa ceva, fiind lovit la obiectivitate de-o întâmplare ce mă bântuie ca un vis urât. Pe 26 ianuarie 1978 eram militar în termen la subunitatea Marinei din satul 2 Mai. Ziua executam importante fleacuri ŕ la Moş Teacă, varianta hei-rup. Seara mă uitam la televizor; încă se vedeau filme străine ori transmisiuni sportive interesante. În acea joi, după telejurnal, trebuia să fie altă emisiune sau „să se dea” un serial, nu mai ştiu. Dar programul s-a schimbat fără explicaţie şi pe ecranul alb-negru au apărut cei trei corifei ai cenaclului de ne(a)bătută faimă: Adrian Păunescu, Florian Pitiş, Mircea Vintilă. Masivul poet era proţăpit în mijloc; recitatorul şi cântăreţul îl flancau precum scutierii, executându-i fără mofturi indicaţiile scenice, la fel ca-n nesfârşitele spectacole care cucereau săli de sport, stadioane şi câmpuri de istorică rezonanţă. Au dedicat intempestiva reprezentaţie zilei de naştere a „Cârmaciului”, cum îl numea poetul pe Nicolae Ceauşescu, liderul unei ţări înţepenite de şedere în poziţia de drepţi, contrând cu aplomb năprasnici duşmani. Ani de zile apoi m-am tot întrebat de ce ora aceea de program mi-a spart ingenuitatea cu care priveam lumea. Încă aştept un răspuns mulţumitor.

Mircea Vintilă n-a cântat mai prost din cauza cedării de conjunctură (că de politică n-are habar). I-a folosit asta în carieră? Poate, dar n-aş crede. Omul, izvor nesecat de talent, e capabil să schiţeze oricând linii melodice noi, în ton cu sensibilitatea fiecărei generaţii, indiferent ce regim e la putere. Lesne de memorat şi de îngânat, piesele sunt cuceritoare ca atmosferă şi antrenante ca ritm – de unde suspiciunea că Vintilă cântă, pur şi simplu, muzică uşoară! Opinia pare îndreptăţită de colaborările din ultima vreme cu nume diverse ale show-biz-ului băştinaş. Reinterpretarea în stil pop a hiturilor folk, cu sau fără alţi tovarăşi mânuitori de chitară acustică, îl aşază în corul clasicilor noştri (cant)autori de nemuritoare şlagăre.

Acolo îi şi este locul după care şăgalnic – vezi poza! – aleargă.

© 2007 Revista Ramuri